Copiii cresc cu afecțiune și încredere, pentru o viață fericită

Iubiți-vă copiiiManifestarea afectivității părinților asupra copiilor îi vor duce pe copii spre o viață minunată plină de realizări mărețe sau spre neîncredere, limitare și suferință.

Mereu m-am întrebat: de ce unii copii sunt timizi și se blochează mental când li se pune o întrebare sau sunt evaluați  și de ce alți copiii sunt dezinvolți au încredere în ei și se dezvoltă armonios?

Autor articol: Psiholog Niculina Gheorghiță

Și atunci când te întrebi apare și un răspuns valid. Am găsit.În acest articol vreau să vă împărtășesc contribuția majoră a părinților în primii 7 ani la activarea acestor trăiri, stări, comportamente.

Cercetătorii din neuroștiințe, au făcut în ultimii 20 de ani două descoperiri surprinzătoare, și anume:

  1. O țesătură genetică va fi exprimată sau nu în funcție de mediul în care crește un copil;
  2. Gena – dublu helix care șerpuiește prin fiecare dintre celulele noastre – poate fi activată sau dezactivată în funcție de experiențele pe care le avem;

Deci, experiențele vieții pot activa sau dezactiva gene. Cu alte cuvinte natura învinge gena.

În funcție de experiențele pe care un copil le-a avut în mica copilărie (primii 7 ani), el poate sau nu să manifeste o bază genetică pentru timiditate, agresivitate, bucurie, degajare, etc.

Structura noastră AND este ca o colecție de muzică cu mai multe CD-uri. Ce muzică auzim depinde de, ce muzică punem să cânte în CD-rom. Altfel spus genele pot conține diverse informații, dar noi suntem cei care le accesăm sau nu prin ceea ce conținem și prelucrăm. Deci computerul central, creierul, este cel care va activa în funcție de stimulii exterior, anumiți neurotrasmițători pentru a declanșa stările, atitudinile și comportamentele noastre.

“Primele cercetări despre acest subiect au fost făcute pe animale. Și s-a constatat că puii de șobolani care nu erau dezmierdați sau alintați, mângâiați (prin lins) de mamele lor, tresăreau de spaimă la o experiență stresantă, iar la nivel cerebral eliminau un val de hormoni ai stresului numiți glucocorticoizi, care le făceau inima să pompeze cu putere și le încordau mușchii pentru goană sau atac.” Dr. Richard Davidson (părintele neuroștiinței moderne)

Unii cercetători printre care Meaney și colegii săi, în anul 1990 au descoperit că gena care ordonă producerea de receptori ai hormonului de stres, este influențată de experiențele trăite la o vârstă fragedă.

Dacă o mamă își manifestă rar afectivitatea – prin mângâieri, alintări, dezmierdări –  asupra copilului, gena responsabilă cu activarea stării de bine și siguranță este reprimată, și astfel un ciorchine de atomi (cunoscut sub numele de grupare de metil) se așează la propriu pe genă și o înăbușă.

Maltratarea copilului prin – ignoranță, critică, pedepsit la colț, țipat la el, agresat fizic, comparat cu alții – alterează exprimarea genelor la nivelul creierului. Această alterare deteriorează capacitatea de a face față adversităților și astfel aceasta, lasă individul vulnerabil în fața experiențelor vieții.

Am mai spus că prima glandă care se formează la făt este pituitara. Ea are vibrația frecvenței celei mai înalte și de aceea prin ea trec doar informații cu frecvență înaltă, cum ar fi: iubirea, bucuria, pacea, liniștea, încrederea, curajul, veselia, joaca, siguranța, etc.

Se pare că noi, ființele umane încă de când ajungem în uterul mamei suntem setați să activăm și să conținem doar starea de bucurie și fericire. Dar, dacă părinții manifestă asupra noastră un comportament sau altul, aceasta face ca la nivel cerebral receptorii bucuriei să fie înăbușiți de gruparea de metilen. Astfel creierul se activează mai mult în zona prefrontală dreaptă care conform cercetărilor, experimentelor  și studiilor  este mai activă la oamenii pesimiști, depresivi, timizi, debusolați, etc.

Încă din 1994, înainte de a concepe și aduce la trup proprii copiii, m-am preocupat de cum influențez eu ca părinte, dezvoltarea copilului. Astfel am găsit diverse scrieri legate de subiect. Cel mai semnificativ autor pe acest subiect, pentru mine a fost maestrul O.M. Aivanhov.  El vorbește cu multă dragoste cum îi spun încă de atunci: “ se exprimă pentru inima și sufletul celor care-l citesc.”

Astfel în anul 1997 am cercetat și prezentat la un simpozion, o lucrare cu tema “relația părinți – copii”, unde redam în termini observabili, influența părinților asupra copiilor încă dinainte de concepere, în timpul sarcinii, după naștere până la un an și în perioada 1-7 ani.

Acum datorită studiilor de ultimă oră din neuroștiințe am descoperit ce se întâmplă cu această relație de la nivel cerebral și până la nivelul structurii ADN.

Este extraordinar să afli cât de mult le poți influența viața și comportamentele viitoare ale propriilor copiii. De părinți depinde dacă un copil va fi optimist, încrezător și stăpân pe sine în experiențele vieții lui sau va fi timid, supus, fără inițiativă, neîncrezător, depresiv, etc.

Pentru mine este o descoperirea uluitoare:  cum prin atitudinea și comportamentul nostru, putem influența creierul copilului astfel încât să-și creeze la nivel cerebral rețele neuronale proprii, prin care ei să rămână divini și să-și manifeste la maxim potențialul divin.

Așa cum știți deja, eu vorbesc în scrierile mele din fapte și trăire. Așa că vă voi expune o situație pe care am trăit-o și experimentat-o personal.  Băiatul meu cel mic când avea 3 anișori îmi spune într-o zi: ”Mami tu trebuie să-mi spui doar BRAVO și eu știu, și pot să fac orice.” Eu mă jucam cu el și a avut această remarcă, care, bineînțeles m-a lăsat pe gânduri și pentru care am meditat. Atunci l-am îmbrățișat i-am spus bravo, el a râs și s-a gudurat la pieptul meu. De atunci când făcea ceva sau făceam ceva împreună, îmi aduceam aminte de afirmația sa. Așa că îi spun bravo și mă bucur cu el și pentru el când face ceva. Acest fapt duce mereu la reușita cu succes a acelei sarcini, joc, temă,etc.

Astăzi am înțeles ce se întâmplă în interiorul copilului când îi spui bravo (începând de la creier și terminând cu fiecare celulă din corp).

Pe lângă metoda cu bravo, mângâiați-vă copii, drăgăliții, dezmierdații, etc. Contactul fizic îl ajută să creadă că ceea ce spuneți prin vorbă, conțineți și trăiți în interiorul vostru. Atingerea fizică aduce credibilitate în mintea lor.

Prin aceste modalități de manifestare a dragostei noastre față de ei le crește încrederea în sine, curajul, capacitatea de a îndrăzni, veselia, capacitatea de a se bucură din orice, bucuria de a crea mereu, își dezvoltă inteligență cognitivă și emoțională, capacitatea de a se deschide spre experiențe noi în siguranță. Prin toate acestea ei se vor iubi pe ei și nu vor activa comportamente distructive la adresa corpului, a minții și a sufletului lor.

Dragi părinți iubiți-vă și onorați-vă copiii, pentru că:

De voi depinde dezvoltarea lor ca copii minunați și adulți responsabili.

De voi depinde dacă dezvoltă curajul sau timiditatea.

De voi depinde dacă au aripile deschise pentru dezvoltare sau frânte.

De voi depinde bucuria și fericirea vieții lor.

De voi depinde dacă au realizări mărețe sau fac dezvoltare personală toată viața.

Iubiți-vă pe voi, iubiți copiii voștri, iubiți mediul înconjurător pentru a crea iubire. Cu drag din cunoaștere și iubire pentru cunoaștere și iubire

 

 

5 comments

  1. Valentina says:

    Multumesc din suflet, foarte adevarat. ne este un pic mai greu sa facem curat cu programele cu care am fost implementati, dar odata cu Sfintii nostri copii ne putem recrea si trai fericiti. multumim de menirea sfanta de a ne lumina pe noi toti. te iubim Niculina.

  2. Claudia says:

    Mai putem repara Ceva daca copilul are 8 ani?ma tem ca in cei 7 ani i-am transmis ceva si din fricile mele….

  3. Aurelia says:

    Printre dorințele mele mi-am dorit ca anul acesta nepotul meu să învețe totul din clasă adica ce aude în clasă să memoreze pe loc.
    Într-o zi îi spun eu stiu că anul acesta ai să înveți totul din clasă, oricum el învață extraordinar de bine.
    Acum o săptămână a avut un test la care eu îl întreb si ce ai facut ?
    El îmi spune foarte bine da nici nu mi-am învățat acasă.
    De acum când am să-I spun bravo am să îl mângâi sau îl iau în brațe are 10 ani.
    Acum am început să îl învăt să citească cu plăcere si repejor fără ca el să îsi dea seama că mai are si de citit.

  4. Da. Oricând putem repara ca părinți, prin iubire și implicare în viața lor. Succes și spor în tot ce faceți. Cu drag

  5. Radu says:

    superb!
    ne puteti da o bibliografie scurta pt. a studia acest domeniu mai in aprofunzime ?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *