Archive for Terapia iertarii

Valoarea unui zâmbet

IMG_0645

IMG_0645

A dărui un zâmbet fericește inima.

Îl îmbogățește pe cel care-l primește,

fără să-l sărăcească pe cel care-l dăruiește.

Nu durează decât o clipă

dar amintirea lui este îndelungată.

Nimeni nu este atât de bogat

încât să se poată lipsi de el,

nici într-atât de sărac încât să nu-l poată da.

Zâmbetul naște bucurie în familie,

dă ajutor în muncă

și este un semn concret de prietenie.

Un zâmbet dă alinare

celui care este obosit,

reînnoiește curajul în încercări

și este un medicament în tristețe.

Și dacă întâlnești pe cineva

care nu ți-l oferă,

fii generos și oferă-i-l tu pe al tău:

nimeni nu are nevoie mai mare

de un zâmbet

decât cel care nu știe să-l dea.

Autor: P. Faber

Terapia iertarii – partea a II-a

Iertare2

… Accesul la miracol, şi implicit, la supraconștient nu este posibil decât atunci când reîncepem să privim lumea prin ochii unui copil. E vorba despre redescoperirea inocenței, nu despre cultivarea infantilității. Problema adulților este că și-au pierdut inocența, dar și-au accentuat infantilitatea prin evitarea sistematică a asumării responsabilității. Kahuna afirmă că, reinstaurând inocența – starea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedați de câștigul personal – viața noastră se poate schimba radical …

Nu va faceți probleme”

“Întreaga lume este creația ta şi acest lucru trebuie luat ad litteram”, afirma dr. Len. Actele violente ale acelor criminali bolnavi psihic din Spitalul de Stat din Hawaii erau responsabilitatea lui doar pentru faptul că aceștia apărusera în viața sa. Problemele lor erau “creația” sa şi de aceea tot ce a trebuit să facă pentru a-i vindeca a fost să lucreze asupra lui însuși, să șteargă el însuși gândurile care au generat acele probleme.

Exagerare dusă la extrem, am putea spune, chiar dacă descoperirile recente din fizica cuantică par a conduce la aceleași concluzii. Asta înseamnă că dacă copiii noștri au o problemă de sănătate, ceva din noi a produs acea problemă; dacă partenerul de afaceri ne trage pe sfoară, noi am determinat acel lucru să se petreacă; dacă soțul ori soția ne înșeală, noi am atras asta. Pare absurd.

Totuși, evenimentele din viața noastră actualizează amintiri, tipare de acțiune trecute şi reacții ciudate. La urma urmei, toți am experimentat reacții care ne-au surprins şi pe noi, şi pe cei care ne cunoșteau foarte bine, reacții în care “parcă nu eram noi înșine”, nu-i așa? Dacă te confrunți cu o problemă, o situație-limită, un necaz, o suferință, întrebarea pe care trebuie să ți-o pui automat este: ce anume din ceea ce se întâmplă în mine a generat sau a atras această problemă? Apoi trebuie să ștergi gândurile care au produs respectiva problemă. Dar cum putem ști care gânduri au creat acea problemă? “Nu vă faceți probleme”, spunea dr. Len. “O parte din voi știe. Trebuie doar să-i dați permisiunea.”

Când judec o persoană, acea persoana devine un “ostatic al gândurilor mele”.

Creăm lumea prin gândurile noastre, iar pentru kahuna aceasta nu este o metafora. Este o realitate. În viziunea lor, care este comună cu cea a tuturor religiilor, Dumnezeu a creat ființe perfecte, dar noi nu mai putem să vedem acest lucru, fiindcă între ceea ce există în realitate şi ceea ce vedem se interpune gândul.

Noi nu mai vedem ce există în realitate, noi nu ne vedem decât propriile gânduri. “Lumea este ceea ce credem că este”, afirma Serge Kahili King, doctor în psihologie şi o autoritate internațională în materie de huna. Psihologia modernă tinde să ajungă la aceleași concluzii, de vreme ce afirmă că oamenii nu reacționează la evenimentele în sine, ci la propria lor percepție asupra evenimentelor. Mai mult, studiile arată că oamenii tind să se conformeze percepțiilor altor oameni. Altfel spus, dacă spunem în mod repetat unui copil că este rău, el va ajunge să se comporte ca atare. Dacă unui angajat i se laudă în mod repetat performanțele, chiar dacă acestea nu sunt tocmai grozave, el va ajunge să lucreze din ce în ce mai bine.

În limbajul unui kahuna, acest fenomen se exprimă în felul următor: dacă eu gândesc într-un anumit fel despre o persoană, acea persoană devine un “ostatic al gândurilor mele”. Asta înseamnă că el tinde să se conformeze percepției mele și, mai devreme sau mai târziu, se va comporta în așa fel încât să-mi confirme percepția mea despre el. Prin urmare, actele unei persoane sunt o consecință a ceea ce gândesc despre acea persoană şi trebuie să-mi asum responsabilitatea pentru acest lucru. De aceea, a nu judeca este singura atitudine corectă vizavi de o altă persoană.

Dacă este ceva de corectat, spun kahuna, atunci acest ceva reprezintă erorile noastre de gândire. Așa stând lucrurile, atunci poate ca nu ar trebui să ne mire foarte mult că dr. Len și-a vindecat pacienţii lucrând doar asupra lui însuși.

Ce a făcut exact doctorul Len pentru a-și vindeca pacienţii?

“Am repetat incontinuu: Îmi pare rău. Te rog, iartă-mă”, a declarat senin dr. Len. “Asta-i tot”.

De-a dreptul șocant! Bănuiesc că doctorului Len îi place să șocheze, să surpindă printr-o lovitură puternică şi neașteptată rutina noastră mentală. El spune că oamenii, în special vesticii, gândesc prea mult. Mai exact, sunt prinși în rutina unor programe care rulează inconștient. Contrar a ceea ce gândim noi, el susține cu tărie că intelectul nu poate rezolva problemele. Cred că Einstein ar fi fost de acord cu el, din moment ce a declarat că “o problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de gândire care a generat-o”.

Cere-ți iertare

De aceea, nu trebuie decât să conștientizezi problema pe care o resimți la nivel fizic, emoțional, mental etc., apoi să începi să îți purifici gândirea, care a atras problema, printr-un proces de căință şi iertare. “Îmi pare rău. Te rog, iartă-mă. Îmi pare rău pentru că te-am făcut ostatic al gândurilor mele şi fiindcă, prin negativismul gândurilor mele, ți-am influențat în mod distructiv comportamentul.” Așa este în creștinism: ruga trebuie precedată de căință şi de cererea iertării. Asta este ceea ce poate face conștientul: să se căiască şi să ceară iertare. Restul este treaba supraconștientului, el este armonizatorul, vindecătorul. Suntem prizonierii propriei minți şi nu putem evada folosindu-ne tocmai de minte, temnicerul însuși.

Cum te poți ajuta în viața de zi cu zi

Acest proces poate fi folosit în cele mai diverse situații: când suntem bolnavi, când cineva apropiat este bolnav, când ne confruntăm cu probleme profesionale, financiare, sentimentale etc.

Dacă problema ține de sănătate, atunci putem spune corpului: “Îmi pare rău că ți-am făcut rău prin gândurile mele negative. Te rog, iartă-mă”. Și repetăm acest lucru cu sinceritate până problema dispare.

Dacă copilul are probleme la școală, putem repeta mental: “Îmi pare rău că ți-am creat aceste probleme prin gândurile mele. Te rog, iartă-mă”. Este esențial ca trăirea să fie autentică, iar cererea de iertare să fie pe deplin sinceră. Consecința imediată este un sentiment de iubire, iar dr. Len şi Morrnah Simeona declară că acesta este un semnal că vindecarea a început.

Probabil că la o primă citire vei respinge aceste lucruri, pe motivul că sunt prostii, povești de adormit copiii. Dar kahuna afirmă că supraconștientul este receptiv tocmai la limbajul de copil, ignorând formulările savante. Interesant este că psihanaliza a ajuns la o concluzie asemănătoare: interpretările pretențioase, “deștepte”, intelectualizate nu ajung la pacienţi. Accesul la miracol, şi implicit, la supraconștient nu este posibil decât atunci când reîncepem să privim lumea prin ochii unui copil. E vorba despre redescoperirea inocenței, nu despre cultivarea infantilității. Problema adulților este că și-au pierdut inocența, dar și-au accentuat infantilitatea prin evitarea sistematică a asumării responsabilității. Kahuna afirmă că, reinstaurând inocența – starea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedati de câștigul personal – viața noastră se poate schimba radical: renunțăm la a ne complica viața inutil şi ne redobândim bucuria de a trăi, devenim mai creativi, ne adaptăm mai suplu şi mai eficient schimbărilor; iar calitatea relațiilor noastre se îmbunătățește semnificativ.

În loc de concluzie

Un medic din Statele Unite ale Americii, dr. Ira Byock, a lucrat foarte mult cu bolnavi în fază terminală şi a descris experiențele şi concluziile sale în două cărți devenite best-seller-uri. Una dintre ele se numeste “The Four Things that Matter Most” şi se referă la cele mai frecvente declarații pe care bolnavii le fac celor apropiați pe patul de moarte. Acestea sunt:

Iartă-mă

Te iert

Mulțumesc {Obs:în loc de ” îmi pare rău”, am formulat “mulțumesc”. Din punctul meu de vedere când spui “îmi pare rău” te duci în trecut și de fapt nu anihilezi nimic. Când spui “mulțumesc”, apreciezi că ai înțeles și conștientizat acea situație și nu vei mai repeta greșeala respectivă.}

Te iubesc

Dr. Ira Bylock consideră că nu trebuie să ajungem pe patul de moarte pentru a folosi aceste declarații care, în opinia sa, au un potențial imens în a ne vindeca relațiile şi în a ne transforma profund viața.

Terapia iertarii – partea I

terapia iertarii

Terapia Iertarii

În urmă cu două decenii, un psiholog hawaiian surprindea lumea ştiinţifică cu ceea ce am putea numi, pe bună dreptate, un miracol.

Spitalul de Stat din Hawaii se confrunta în acel moment cu probleme deosebit de grave în secţia bolnavilor psihici care comiseseră crime abominabile. Violenţa acestora era atât de mare incât, deşi purtau cătuşe la mâini şi la picioare, personalul medical se simţea serios ameninţat de aceştia, iar cei mai mulţi psihologi clinicieni obişnuiau să-şi dea demisia după aproximativ o lună de lucru cu acest gen de pacienţi.

În ciuda avertismentelor colegilor bine intenţionaţi, care încercau să-l convingă să nu lucreze într-un astfel de loc, fiindcă asta echivala cu o sinucidere în plan profesional, dr. Haleakala Lew Len a acceptat totuşi postul. Şi atunci au început să apară miracole. După numai căteva luni, s-a dovedit că în cazul multora dintre aceşti pacienţi nu mai era nevoie de cătuşe. Dozele medicaţiei au scăzut simţitor la majoritatea pacienţilor şi chiar s-au sistat în cazul unora. După patru ani, pavilionul a trebuit sa fie inchis din lipsa de… pacienţi violenţi.

Partea cea mai interesantă este ca în acesti patru ani dr. Len nu a vorbit cu nici unul dintre temuţii săi pacienţi. Mai mult, nici măcar nu i-a văzut! Cerinţele sale la ocuparea postului de psiholog clinician au fost de a i se oferi un birou şi acces la dosarele criminalilor spitalizaţi.

“Tot ce a trebuit să fac a fost să lucrez asupra propriei mele persoane” a declarat ulterior dr. Len. “Dacă vrei să vindeci pe cineva, inclusiv pe un criminal bolnav psihic, o poţi face vindecându-te pe tine.”

În prezent trecut de 70 de ani, dr. Len a ajutat cu succes de-a lungul carierei sale, folosind această metodă pe mii de persoane, lucrând inclusiv cu grupuri din cadrul unor organizaţii internaţionale prestigioase precum UNESCO şi Natiunile Unite. Dr. Len deţine un doctorat în psihologie obţinut la Universitatea din Iowa, Statele Unite, dar el atribuie remarcabilul său succes ca psiholog clinician practicilor de vindecare tradiţionale învăţate de la Morrnah Nalamaku Simeona, o femeie kahuna.

Cine sunt kahuna?

În hawaiiană, huna se traduce prin “secret”, iar kahuna prin “păstrător al secretului”, “expert”, “magistru”. Dacă vreţi, kahuna reprezintă echivalentul meşterului în sistemul de bresle medieval. Orice meserie, artă sau meşteşug avea propriii săi kahuna.

Metoda tradiţională învăţată de dr. Len de la Morrnah Simeona şi aplicată cu succes la Spitalul de Stat din Hawaii şi nu numai, poartă denumirea de ho’oponopono, care s-ar putea traduce prin “a îndrepta lucrurile”, “a corecta o eroare”.

Metoda este extraordinar de simplă, atât de simplă încât mintea noastră, fascinată de complex şi maestră în a complica masiv şi inutil lucrurile, are impulsul de a o respinge imediat. Pe de altă parte, în ciuda simplităţii ei, metoda are la bază principiile huna, care sunt destul de greu de acceptat de noi, cei crescuţi în spiritul respectului pentru “raţional” şi “ştiinţific”.

Lumea este o reflectare a gândurilor noastre

Asemeni lui Buddha, vechii kahuna considerau că noi creăm lumea prin gândurile noastre. Tot ceea ce suntem, tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră reprezintă o consecinţă a gândurilor noastre. În cuvintele lui Morrnah Simeona, lumea este o reflectare a ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Dacă ne confruntăm cu o problemă, trebuie să căutăm cauza în noi înşine, nu în factorii exteriori.

Dacă o persoană ne agresează, este util să ne amintim că ceilalţi sunt o oglindă pentru noi şi că agresivitatea respectivei persoane nu este decât proiecţia în exterior a propriei noastre agresivităţi refulate.

Dacă şeful ne spune că nu suntem suficient de buni pentru postul pe care îl ocupăm, atunci vorbele lui nu sunt decât o reflectare a ceea ce noi înşine gândim în sinea noastră despre noi.

Dacă ne îmbolnăvim, este bine de ştiut că, pentru kahuna, trupul este o casă pentru gânduri: cauza îmbolnăvirii rezidă în negativitatea unui gând, într-o eroare de judecată.

“Nu-i nimic în neregulă cu erorile de judecată”, declara cu umor dr. Len. “Te pot omorî, asta-i tot.”

În viziunea unui kahuna, mintea este asemeni unei grădini, iar gândurile asemeni unor seminţe. Ele încolţesc şi dau roade. Trebuie să avem grijă ce gânduri plantăm în mintea noastră, căci, inevitabil, vom culege ceea ce am semănat. Vestea bună este că orice stres, dezechilibru sau boală pot fi corectate lucrând asupra ta. Nu este nevoie să cauţi răspunsuri sau ajutor în afara ta. Şi nimeni nu îţi poate oferi informaţii mai relevante decât cele pe care le poţi obţine singur căutând în tine însuţi, susţine Morrnah Simeona.

Pentru kahuna, circumstanţele exterioare sunt un barometru al nivelului nostru de conştiinţă. Starea de sănătate sau de boală, prosperitatea sau pauperitatea, succesul sau eşecul nostru ori al celor din jurul nostru reflectă nivelul de conştiintă la care am ajuns.

Dacă nivelul nostru de conştiinţă se modifică, circumstanţele exterioare se schimbă rapid, iar nivelul de conştiinţă poate creşte semnificativ dacă ne asumăm responsabilitatea pentru tot ce se întâmplă în viaţa noastră, pentru tot ce se întâmplă în jurul nostru.

Vindecarea ori schimbarea începe cu asumarea responsabilităţii

Ce înseamnă să ne asumăm 100% responsabilitatea pentru absolut tot ce se întâmplă în viaţa noastră? “Înseamnă să accepţi faptul că tu însuţi, nimeni altcineva, eşti creatorul a tot ceea ce experimentezi, al tuturor evenimentelor pe care le trăieşti”, afirmă dr. Len, conştient că declaraţia sa poate fi şocantă sau chiar revoltătoare pentru majoritatea oamenilor.

O idee foarte greu de digerat într-o societate în care ne-am obişnuit să ne găsim scuze la tot pasul, să dăm vina pe alţii pentru ce nu merge în viaţa noastră, să cultivăm asiduu o mentalitate de victimă. Mai mult, această idee este greu de acceptat şi de către persoanele considerate “supraresponsabile”. Căci una este să îţi asumi responsabilitatea propriilor acţiuni şi alta este să îţi asumi responsabilitatea pentru actele violente ale unor oameni cu care nu ai avut nimic de-a face şi cu care singura legatură pe care o ai este că locuiţi împreună în acelaşi oraş. Mulţi psihologi ar spune că o astfel de gândire nu face decât să ne culpabilizeze în mod excesiv.

Va urma…