“Scrisoare catre mine” – marturie

Scrisoare catre mine

Atunci când am aflat cine nu sunt EU

Scrisoare catre mine

“Noaptea întunecată a sufletului apare atunci când ți-ai clădit viața dându-i un anumit sens, iar acesta, activitățile, realizările, calea pe care mergi, lucrurile pe care le considerai importante și înțelesul pe care l-ai dat vieții tale, dintr-un motiv sau altul se năruie.”

Eckart Tolle despre Noaptea întunecată a sufletului.

Atunci când sensul pe care l-am dat vieții noastre, lucrurile pe care le-am considerat importante pentru noi și pentru cei din jurul nostru, activitățile noastre, depind  de exterior-de  o persoană, de relațiile noastre, atunci când acestea nu mai funcționează după așteptările noastre, cum considerăm noi că ”ar trebui” să fie, se întâmplă ceva ce nu prea ne putem explica, ceva care destabilizează, sensul vieții – acel sens dat de noi se pierde și apare sentimentul de inutilitate a vieții.

În această etapă a vieții poți alege să:

–  te complaci în această situație, caz în care începi să te lamentezi din ce în ce mai mult, cei din jurul tău devin cei mai mari tirani ai tăi, ” nimeni nu te înțelege”, toți sunt împotriva ta, iar viața devine extrem de nedreaptă și limitată, iar de aici mai este foarte puțin până la a fi afectată sănătatea;

–   te ridici deasupra, te detașezi  și începi să-ți pui întrebări, te concentrezi asupra ta. Începi să  te întrebi unde ești tu în această viață, care este rolul tău  în relațiile după care suferi, în activitățile cărora te dedici. În ce măsură fericirea, împlinirea ta depinde de exterior – de familie, bani, relații, etc. Nu cumva ți-ai asumat  fără să-ți ceară nimeni titulatura de ”fără mine nimic nu funcționează cum ar trebui”? Fără tine este posibilă viața în familie?Dar în general? Care sunt momentele din viața ta cănd te-ai bucurat cu adevărat?Sunt aceste momente legate de persoana ta sau de exterior?

Atunci când consideri că numai familia, respectiv atitudinea/comportamentul membrilor ei poate aduce bucurie, împlinire în viața ta,îți creezi dependență și atașament destul de puternic față de aceștia, iar tu ca persoană te-ai redus ca importanță aproape de zero deoarece ei îți vor controla toate trăirile, stările în funcție de cum simt și trăiesc  ei. În acest timp ce faci tu? Stai și-i urmărești pe ceilalți, ”iei pulsul atmosferei din familie”, aștepți să ți se ofere atenție –chiar și într-un  mod mai brutal, recunoștință pentru cât te sacrifici și eventual iubire, iar pentru toate acestea mai depui și eforturi, uneori împotriva voinței tale, cum ar fi: stai la bucătărie mai mult decât ar fi necesar, cari zilnic sacoșe, cureți mobila, covoarele, etc. Și toate acestea crezi tu că le faci pentru a le crea confort celorlalți.

La un moment dat observi că dintre toți membrii familiei numai tu cari sacoșe, faci mâncare, speli rufe, cureți covoare și începi să te consideri nedreptățită de ceilalți, și te transformi chiar într-o persoană plictisitoare, o victimă anostă.

Făcând toate acestea de fapt îți irosești energia și mai ales timpul tău, te încarci de resentimente, devii irascibilă, devii neplăcută pentru toți cei din jurul tău. De aici urmează reproșuri, nervi, conflicte și înstrăinare și în cele din urmă se instalează  sentimentul de inutilitate  a vieții tale. Tocmai acest sentiment de inutilitate, în condițiile în care odinioară erai ferm convinsă că fără tine nimic nu merge, este noaptea întunecată a sufletului deoarece ceea ce faci este în contradicție cu tine și cu oricine se iubește pe sine.

Dacă până a ajunge în această fază mai aveai explicații, mai bine spus scuze pentru ce se întâmplă, în acest moment nu-ți mai poți explica nimic. Te afli în punctul în care ești singur – tu cu tine. În urechi îți răsună sunet de uși trântite în față căci nimeni nu este obișnuit să te aibă în preajmă ca parteneră  ci mai degrabă ca ”cea care restabilește ordinea  și face lucrurile să meargă”, bineînțeles o ”ordine” impusă de tine și pe care numai tu o consideri necesară.

Tot ce ai crezut că ai clădit, respectiv aparența de familie funcțională, se năruie, în viața ta se produce un cataclism de proporții. Urmează marea întrebare: ” Dacă tot ceea ce este de la Dumnezeu aduce pacea, bucuria, lumina în viața noastră care dăinuie în eternitate, ceea ce ai considerat a fi EU- identificat cu modul meu de trai, înțelesul pe care l-ai dat vieții tale și calea pe care ai mers, dacă acestea s-au năruit,atunci de la cine erau?”

Cine se năruie de fapt? În nici un caz EU!

Clipa când am conștientizat că”universul” în jurul căruia orbitam s-a prăbușit,  iar eu am supraviețuit, mi-a adus acea bucurie care vine din interiorul meu, necondiționată de nimic și de nimeni din exteriorul meu. Cu siguranță este bucuria lui Dumnezeu.

 Atunci am aflat cine nu sunt EU!

Autor: Cristina

 

 

One comment

  1. Doina Rozica says:

    Da foarte adevărat. Nu eu . În schimb stiu ca am facut tot ce am putut sa fie bine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *